JURNAL CONCENTRAȚIONAR (1)

SCRIITORI DIN BOTOȘANI  

                   TUȘE

Cei care vin: Costel Zăgan

   Poetul Costel Zăgan nu mai este așa de tânăr. Așa cum, pentru o vreme, nu mai este nici chiar așa de liber. Îl știu de multă vreme. Venea la Botoșani de la Albești, pentru a se întâlni un ceas-două cu scriitorii din Botoșani. Lăsa texte, pe unde credea c-ar fi rost de publicare. Îl admira pe Lucian Valea. Citea cu regularitate poezie. Cu încăpățânare a absolvit, după ani buni, cursurile Facultății de Filologie din Iași. A devenit profesor. N-a făcut efortul de a veni în oraș. A rămas la țară. A predat limba română. A ajuns chiar și director de școală. Luat de valul ”diplomației”, ca să-i zic așa, mai ales de acela al șomerilor care nu aveau încă zece clase, a gafat și și-a pierdut libertatea. Poate n-a fost chiar așa, cum doresc legiuitorii, că mare e grădina, ca de altfel și arsenalul legilor care spun că nu poți primi ajutor de șomaj dacă nu ai terminat măcar zece clase. Dar nu asta ne interesează în tușa lui Costel Zăgan. 
   El va rămâne poetul acela de la țară, pus mereu pe scris versuri. Anul trecut a trimis la Festivalul ”Porni Luceafărul” un maldăr de poezii. Doar faptul că erau atât de încâlcit înmănunchiate a făcut să nu treacă de faza jurizării. Scrie o poezie de notație, cu nuanțe sentimentale, găsind nu de puține ori tainele ce fac din cuvinte poezie. Mai multe păcate l-au podidit. Poate nici nu era chiar limpede în momentele greșelolor sale. Că la un pahar, ce nu face omul pentru a-și ajuta semenul. Dar semenul se dovedește cam de fiecare dată a fi lichea. Pe acolo pe unde se află, Costel Zăgan s-a izolat într-o bibliotecă. Scoate o revistă cu circuit închis,
   Poate că nu i-a stricat această experiență. Dar, când libertatea este atât de frumoasă, niciun alt spațiu închis nu este de preferat.

       G.D. Jurnalul de Botoșani, 30 ianuarie-5 februarie 1995